luni, 6 noiembrie 2017

Si eu. Si eu vreau sa fie respect si pace intre barbati si femei

Recent #metoo a facut inconjurul social-media, cu relatari, dar si cu reactii emotionante si surprinzatoare.
Nu a surprins pe nimeni realitatea ca abuzul este un fenomen global, si cel mai probabil, la fel de vechi precum omenirea.

Dar s-au ridicat intrebari, s-au generat discutii, s-au creionat idei despre cum am putea sa facem ceva, sa fim schimbarea pe care vrem sa o vedem in lume.

Relatiile intre barbati si femei, intre masculin si feminin sunt, pe de o parte, inscrise in propria noastra natura, pe de alta parte sunt complicate si impovarate de mii de ani de neintelegeri, nedreptati, frica, persecutie, abuz. Pe undeva, intre aceste doua repere (cel biologic si cel cultural-contextual) isi face loc cu perseverenta dorinta noastra de uniune (uniune mistica i se mai spune chiar), de contopire, de a ne pierde diferentele si de a ne regasi intr-o imbratisare metaforica sau cat se poate de fizica cu celalat, cu sexul opus, cu diferitul, cu necunoscutul.

Nu vreau sa fiu partinitoare, desi sunte femeie, desi ...si eu (#metoo). Asa cum am scris in titlu, mai ales si eu vreau sa fie respect si pace intre barbati si femei.
Iar pentru asta incerc sa fac ce tine de mine. Sa gasesc solutii, sa repar ceea ce nu merge.
Si ce cred ca nu merge? Multe nu merg intre feminin si masculin...

Cred ca exista o mare lipsa de disponibilitate catre dialog. Pentru ca suntem imbibati in prejudecati culturale vechi si greu de contracarat, care se perpetueaza in cercuri vicioase generatii dupa generatii.

Barbatii sunt asa ....(completati voi spatiile), femeile sunt pe dincolo.... (din nou completati).
Crestem si devenim constienti ca suntem diferiti (noi fetele de ei baietii, si voi baietii de noi fetele), crestem si simtim ca este ceva misterios ce ne atrage la ei, la ele, la cei diferiti de noi. Si devenim vulnerabili. De fapt devenim constienti ca suntem vulnerabili odata cu constiinta asupra diferentelor dintre noi. Si atunci se intampla ceva. Facem pasi inapoi, ne refugiem in grupurile noastre de gen (fetele mai degraba intre fete, baietii mai degraba intre ei) si incepem sa "inventam" sau sa ne reamintim "teorii" despre cum sunt ceilalti. Teorii pe care le preluam fara sa facem propria noastra cercetare, fara sa ne dam timpul sa ajungem la propriile concluzii, si mai ales fara sa cerem indrumare de la persoane care ar putea sa aiba mai multa experienat de viata si ceva intelepciune incat sa ne incurajeze sa cautam pe cont propriu, sa nu credem in lozinci... sa experimentam, si poate cel mai important, sa avem incredere.

Pentru ca, de ceva timp, poate mii de ani chiar, increderea nu a fost ingredientul principal in relatiile dintre oameni, dar mai ales intre barbati si femei.
Nu poti sa ai incredere intr-un om care nu te trateaza cu respect, dar, nu stiu cum sa o spun ca sa fie cat se poate de clar, in relatii nu exista doar un abuzator lipsit de respect (mereu acelasi) si o victima lipsita de protectie (mereu aceeasi). In relatiile de putere (cele in care nu exista respect si in care nici gand sa existe incredere) rolurile se schimba pe nevazute. Victima are o putere ascunsa, adesea inconstienta asupra abuzatorului. Ei sunt legati si condamnati intr-un fel la acest dans al puterii, cand unul, cand celalalt sa fie abuzatorul. Suntem condamnati sa dansam acest dans care ne face vesnic nefericiti, atat timp cat nu devenim constienti ca suntem partasi la aceasta situatie.

Din pacate, multe dintre teoriile despre feminin si psihologia femininului sunt scrise de autori care sunt in grad inalt masculini :), masculi, barbati, si tind sa cred ca teoriile lor sunt marcate inconstient de teama pe care o au sau o aveau fata de feminin (despre care de altfel s-a si scris o gramada), asa ca nu stiu cat sunt de compatibile cu realitatea, dar sunt foarte bune ca puncte de plecare in discutii.

Si pentru ca nu cred atat de mult in teorii, m-am gandit ca cel mai bun lucru pe care il pot face este sa aflu singura despre masculin si feminin si despre relatiile dintre ele. Asta va si propun, sa o luati de la zero, sa aflati singuri ce e una si ce e cealalta si ce relatii pot sau nu pot sa existe intre ele.

Masculinul nu este doar in barbati si femininul nu este doar in femei. Sunt doua principii complementare din a caror intalnire si reactie se naste tot ce cunoastem pe lume (idei, arta, obiecte, fiinte, tot ce vreti).
Intalnirea dintre principiul masculin si principiul feminin misca lumea, da viata, creaza. E ceva de o importanta colosala. Merita investigata. Merita experimentata, merita traita deplin.
Dar cum te poti intalni cu incredere si deschidere cu ceva/ cineva despre care crezi numai lucruri negative? Cum te poti intalni cu ceva/ cineva despre care crezi ca te va abuza, viola, nedreptati, folosi?
Cum te poti intalni cu cineva despre care crezi ca vrea sa iti ia puterea, banii, care vrea sa te castreze, sa te foloseasca, sa te critice, sa te umileasca?
Te poti intalni, dar de pe pozitii de forta. Pozitiile in care cei mai multi oameni sunt acum.

Si e trist.

Propun sa ne repozitionam fata de masculin si fata de feminin. Propun sa nu ne mai raportam la exterior, la barbati si femei, pentru inceput. Ci sa ne raportam la noi insine. La aspectele noastre de masculinitate si feminitate. Sa ne dam timp sa le cunoastem si sa ne dam si mai mult timp sa intelegem in ce relatii sunt masculinul si femininul in noi insine (asa cum ne indeamna filosofiile orientale si psihologia Jungiana, aici in vest).

Sa incepem fiecare cu ce este in gradina lui. Apoi sa ne gandim la #metoo. La cand am fost abuzati/ abuzate, dar in egala masura si  la ce a trezit abuzul in noi. Cand am devenit noi abuzatori/ abuzatoare si cand am lasat resentimentele si dorinta de putere sa guverneze relatiile dintre noi si ceilalti.
Sa incercam sa ramanem in incinta, cum spunea un banc vechi. Sa nu cautam imediat vinovatul in exterior.
Da, abuzul exista. Este real, se intampla si mi s-a intamplat. Nu trebuie tolerat. Dar, responsabilitatea recuperarii/ vindecarii dupa abuz este 100% a noastra (a fiecaruia, victima si agresor). Pentru ca daca nu facem eforturile de a ne vindeca, inconstient ne vom transforma in abuzatori ai acelora care sunt vulnerabili (indiferent de gen), si vom perpetua abuzul continuind sa aratam cu degetul catre ceilalti, considerandu-i unici responsabili.

Schimbarea incepe cu tine, eu cred acest lucru. Asa ca am inceput de cativa ani buni sa ma ocup sa imi vindec ranile. Am fost surprinsa si de adancimea lor, si de ura si resentimentele pe care le genereaza, dar mai ales de capacitatea de iertare, transformare si vindecare pe care am descoperit-o in psihic. Nicio legislatie, niciun program de preventie si educatie nu va face aceasta munca in locul nostru. Fiecare din noi, asumat feminin sau asumat masculin (ca sa nu zic barbat, femeie, nu este un articol doar pentru heterosexuali), are responsabilitatea de a se uita in interior sa vada in ce relatii sunt principiile masculin si feminin acolo, si cum sta treaba cu abuzurile, cu transformarea celuilalt in obiect al dorintei, cu raporturile de putere, cu ne-increderea etc.

Apoi vom putea sa stam de vorba. Si sunt optimista, va fi respect, si va fi predominant pace..

sursa foto: pinterest

joi, 20 aprilie 2017

De ce nu poate tranzitia sa fie usoara


sursa foto: https://celebranthonorfreeman.com/transitions/
Tranzitie… un cuvant de care probabil cei mai multi s-au saturat, cuvant asociat mai ales cu perioada de trecere de la regimul comunist la cel capitalist.
De fapt notiunea de tranzitie e asociatia de milenii cu idea de rite du passage, ritual de trecere intre doua etape ale existentei.

Noua nu ne lipsesc defel perioadele de trecere intre diferite stadii ale vietii, dar cu siguranta ducem lipsa de sprijin pentru a traversa perioadele de trecere (tranzitie) intre ele.
Prima mare tranzitie este procesul nasterii. Pentru unii mai lina, pentru altii mai dificila, nasterea este un proces in care bebelusul este implicat activ.
Suntem dotati cu o anumita inteligenta care ne spune instinctiv cam ce ar trebui sa facem ca sa depasim momentul critic (nasterea – trecerea de la viata intrauterina unde toate conditiile sunt constante si unde suntem complet dependenti de gazduirea corpului mamei, la viata in afara uterului, unde trebuie sa respiram singuri, sa fim hraniti, incalziti, curatati, alinati etc).

Daca la nastere mama si bebelusul sunt asistati de persoane constiente si competente, tranzitia poate fi si este usurata. E foarte important sa avem in jur persoane care inteleg ce se intampla si care sunt, cumva in afara procesului de trecere, asistenti obiectivi, si asta pe tot parcursul vietii.
Problema in zilele noastre este ca, la nastere primim cam singura forma de asistenta in tranzitie, prin lunga si complicata noastra viata, desi ne asteapta pe parcurs suficiente alte astfel de treceri.

Trecem de la viata fara griji (teoretic) la viata de scolar. De la viata de copil, la pubertate si suportam care cum putem influenta hormonilor si a culturii predominante asupra starii noastre emotionale si asupra stimei noastre de sine si a felului cum intelegem ca lumea doreste sa ne comportam. Daca puberii ar avea langa ei persoane care sa ii ghideze, care sa le usureze confuzia si sa ii incurajeze sa fie autentici si sa accepte ca trec prin schimbari, oare cum ar fi? Ma intreb adesea, oare cum se simt copiii atunci cand corpul li se transforma, atunci cand emotiile le sunt colorate de doze salbatice de noi hormoni si neurotransmitatori, cand incep sa simta chestii ciudate si noi legate de ceilalti si cand exista un singur model ideal de urmat? Cum poti sa treci prin toate astea fara sa te pierzi?
Iei de bun ce iti spun prietenii? Internetul? Bunica? Dar sunt atat de multe pareri contradictorii! In cine sa te increzi?

Apoi urmeaza noi si noi tranzitii. De la distractii si pierdut nopti, veri, ierni, la viata de salariat. De la viata de celibat la cea de cuplu, de la viata in cuplu la viata de parinte, de bunic, de la viata plina de erotism si senzualitate/ sexualitate la una mai putin colorata de senzatii intense, de la un corp robust, plin de vitalitate la unul imbatranit, de la o profesie considerata banoasa la una vocationala sau invers, de la o sanatate de fier la una din ce in ce mai subreda, de la sanatate la boala, de la viata la moarte.

Cu totii trecem prin schimbari, dar cati dintre noi ne bucuram de suportul unor ritualuri de trecere? Cati ne oferim timpul necesar tranzitiei cu tot cu ambivalentele, incertitudinile, dilemele si greutatile deciziilor sau valurilor de emotii care le insotesc?

Trec printr-un val de schimbari de cativa ani. Schimbari contextuale, pe care le-am decis si schimbari naturale asupra carora nu am niciun cuvant de spus (in afara poate de “da, accept”) si insotesc pe drum cel putin un copil care se apropie de pubertate. Este o adevarata Aventura. Totul este fluid si nicio zi nu seamana cu alta. Acum am inceput sa inteleg puterea si magia ritualurilor, de ce avem nevoie de ele si de ce ne imbolnavim cand nu le mai avem. Nu militez pentru ritualuri de imprumut sau care nu ne reprezinta. Ci ritualul in sine, fie el cat de simbolic si de personal, secret chiar, este ceea ce consider absolut esential pentru sanatatea noastra fizica si psihica (in caz ca exista vreo diviziune clara intre ele - eu tind sa cred ca nu). Ritualul presupune sa intelegi ca treci printr-o perioada de schimbari si incertitudini si sa accepti ca ai nevoie de insotire, sa o cauti. Ca alegi sa te insotesti cu oameni, idei, animale sau totemuri, este o chestiune strict personala. Dar a constientiza ca treci dintr-o etapa a vietii in alta si ca ceea ce a fost adevarat ieri, azi este fals, ca ai nevoie de timp pentru a cunoaste noile reguli ale jocului din noua etapa si noua ta imagine despre cine esti este crucial pentru sanatatea psihica. La fel ca si natura, trecem prin diferite sezoane ale vietii, fiecare cu frumusetea si darurile sale, completandu-se unul pe altul si dezvoltandu-se unul din disparitia celuilalt.

Prinsa intre nostalgia dupa trecutul care nu mai e si speranta pentru un viitor stabil (fantasmat) imi fac curaj pe zI ce trece mai mult, sa imi ofer darul timpului. Timp pentru prezenta, pentru acceptare a ceea ce nu cunosc si nu pot controla. Si din fericire pentru mine, nu sunt singura in acest proces. Am avut  norocul si inspiratia sa caut si sa gasesc repere si ghizi in ale trecerilor.

Ceea ce va doresc si voua. Si va astept sa povestim.



duminică, 11 decembrie 2016

Si daca nu am avea nimic de dovedit?

Am vrut sa scriu un articol despre a fi autentic. Apoi m-am simtit inspirata sa scriu despre relatia masculin-feminin... si tot incercand mental sa gasesc o idee concreta, scurta si la obiect despre aceste teme (a fi autentic si relatia masculin-feminin) am ajuns la aceasta intrebare/concluzie:

Si daca nu am avea nimic de dovedit?

A vrea sa dovedesti ceva sau nevoia de a dovedi se leaga si de lupta pentru autenticitate si de relatia masculin-feminin. Pentru ca, in general, in lume, exista competitivitate in ambele situatii. 

Simtim o buna perioada din viata nevoia de a dovedi cine suntem, de a dovedi ca meritam, ca avem valoare. Dar atunci cand poti sa fii cu adevarat tu insuti/insati (autentic/a), nu mai simti nicio nevoie de a dovedi ceva.

La fel, dinamica dintre masculin si feminin in interior (in psihic), dar si in exterior (in lume) are mult de-a face cu nevoia de a dovedi (ce, cum, cand si de catre cine sunt subiecte prea vaste - le voi relua intr-o postare separata). Cand masculinul si femininul (din interior) sunt intr-o relatie de colaborare si nu de competitie, atunci nevoia de a dovedi dispare si pacea interioara ii ia locul, temporar.

Nu exista o explicatie universal valabila pentru nevoia de a dovedi. S-au scris volume intregi si s-au dezvoltat teorii si scoli diverse de psihologie si psihanaliza pornind de nevoia de a raspunde la aceasta intrebare. Fiecare dintre noi putem sa ne gasim propriile raspunsuri, dar trebuie intai sa vrem sa ne punem intrebarea si sa fim onesti atunci cand (ne) raspundem.
Ma gandesc ca sunt multe persoane care ar spune ca nu au nimic de dovedit. Atunci, conform principiului ”ce e in interior e si in exterior” lumea ar trebui sa fie un loc mai pasnic, cu mai putine tensiuni si conflicte. Dar daca ne uitam in jur, nu mai departe de sicanarile din trafic, sedintele asociatiilor de proprietari, sedintele in echipa de la locul de munca sau chiar sedintele cu parintii de la scoala, vom vedea ca... nevoia de a demonstra ceva (nu e intotdeauna clar ce) iese in evidenta.

Revin cu intrebarea: cum ar arata viata voastra daca nu ati avea nimic de dovedit? Cum ar arata lumea daca majoritatea oamenilor nu ar avea nimic de dovedit?


sursa foto Lassendesignen fotolia



luni, 25 aprilie 2016

Cand ce nu ne omoara ne face mai puternici?

Ce nu te omoara chiar te face mai puternic?!

Nu neaparat... depinde in ce conditii supravietuiesti si care  este pretul pe care il platesti pentru supravietuire...

Din punct de vedere emotional, anumite situatii extrem de dificile prin care trecem de-a lungul vietii, ne pot dezmembra, schilodi, innaspri sau chiar ne pot deconecta de trairi, in situatia in care evenimentul traumatizant a fost prea puternic pentru resursele emotionale de a-l gestiona in momentul in care a aparut.

In concluzie, daca nu suntem destul de puternici emotional si de abili in a gestiona emotii puternice, "ce nu ne omoara" ne poate face mai saraci, mai disociati de partea noastra vulnerabila, de emotiile noastre. Este vorba de un mecanism de protectie, care da, ne ajuta sa supravietuim. Dar nu neaparat mai puternici, in niciun caz intregi.

In schimb, daca "ce nu ne omoara" vine pe un fond mai aproape de maturitatea emotionala, daca reusim sa ramanem atenti, constienti de emotiile si sentimentele dificile, sa le intelegem sa le dam un sens, fara s incercam sa fugim de ele, sa le anesteziem sau sa ne ascundem sub pres,  cu adevarat putem spune ca devenim mai puternici. Putem spune ca dobandim mai multa incredere. Iar increderea este un ingredient esential al sanatatii (emotionale, relationale, spirituale daca putem spune asa) si al puterii personale. Al puterii de a trece prin viata constienti si responsabili, fara sa ne (mai) victimizam, fara sa ne descumpanim, fara sa ne acrim.

Increderea este prima treapta a experientei spirituale, iar spiritualitatea este intr-un fel legata de sanatatea emotionala. Increderea in sine conditioneaza increderea in cei din jurul nostru si in misterul vietii in Univers.

Increderea se dezvolta in primele momente ale vietii (de fapt chiar din viata intrauterina, conform studiilor mai recente) si depinde foarte mult de calitatea relatiei cu persoanele care ne-au ingrijit initial (de multe ori fiind vorba de propria mama).
Daca aceasta relatie a fost nesatisfacatoare, crestem mai putin dispusi sa avem incredere in lume. Increderea in noi insine, de asemenea depinde de gradul in care am fost ocrotiti si oglinditi in copilarie.
Dar chiar si daca nu am trait in cele mai bune conditii, chiar neavand parinti suficient de buni, putem sa ne redobandim increderea, in noi, in ceilalti, in sursa vietii.

Este un proces lung, care cere dedicatie si disciplina, care poate fi obtinut (si) printr-o psihoterapie psihodinamica, si care functioneaza.

Si astfel, atunci cand avem incredere, ceea ce nu ne omoara, ne face mai puternici. 

Aveti incredere?

marți, 23 februarie 2016

Magia recunostintei

Doua cuvinte pe care evit sa le folosesc: magie si recunostinta. Dar motivele sunt desuete... si anume ca ele sunt absente din jargonul ”profesional”.

Aleg acum sa imi ascult intuitia si nu ratiunea profesionala si sa scriu despre experienta traita, nu despre teorii si cercetari stiintifice.

De ce este recunostinta magica? Si ce inseamna de fapt sa fii recunoscator? Doua intrebari pe care mi-as dori sa le adresez tuturor oamenilor pe care ii cunosc. Si as asculta raspunsurile oricat de mult, pentru ca sunt convinsa ca nu ar fi deloc standardizate.

Pentru inceput voi raspunde eu. Ce inseamna sa fiu recunoscatoare? In primul rand nu este o buna maniera pe care am invatat-o in cei sapte ani de acasa, nu cred ca este o calitate care se poate sadi din exterior, este un sentiment pe care cred ca trebuie sa il descoperim in interior. Este acel sentiment care te umple cu adevarat si te face sa te simti intreg si care iti transmite ca esti mai mult decat suficient si ca ai mai mult decat strictul necesar pentru a trai o viata careia sa ii poti da sens. Este sentimentul ca apartii acestei lumi, ca desi esti singur (cum ne avertizeaza existentialistii ) totusi nu esti singur, ca desi nu ai tot ce ti-ai dori, ai totusi tot ceea ce iti trebuie ca sa te bucuri ca existi aici, acum.

De ce este recunostinta magica? Pentru ca te ajuta sa iesi din conditia de victima, de nemultumire cronica, de suferinta in general. Este antidotul ideal pentru anxietate, neincredere, depresie. Si este magica pentru ca apare cand esti pregatit sa o primesti. Nu o poti aduce cu forta in viata ta. Nici o serie nesfarsita de sesiuni de psihoterapie, nici incantari infinite de mantre, practici spirituale, jogging, metri cubi de carti de self-help nu pot garanta ca iti vor livra acest sentiment. El pur si simplu se releva, la momentul potrivit, cand esti pregatit si ti-ai facut temele (fie ele ore de psihoterapie, meditatii, introspectii, cautari personale, crize existentiale asumate, etc) si cand esti pregatit sa renunti la tot ce stii sau crezi ca stii despre tine si lume.

M-au inspirat sa scriu atat propriile mele cautari si experiente cat mai ales unii dintre prietenii mei si in general oamenii pe care ii intalnesc in jur si care sunt prea des nemultumimti, se simt mai tot timpul nedreptatiti, au des ceva critic de spus despre cam orice subiect fara sa propuna sau sa faca ceva alternativ. Inteleg perspectiva, am impartasit-o si eu mult timp.
Stiu ca lumea din jurul nostru este o oglinda obiectiva a starii noastre interioare. Asta ar putea sa ne ofere un motiv bun de introspectie.

Iar concret, pentru a reveni pe pamant, care sunt cateva simple motive pentru care sunt cu adevarat recunoscatoare: traiesc intr-o tara in care nu exista conflicte armate, unde principiile democratice se aplica suficient de des, unde riscurile de calamitati naturale sunt mici, pamantul este fertil, avem surse de apa potabila, deci nevoile de baza sunt implinite aproape din oficiu, fara sa simtim ca primim de fapt ceva ce nu e garantat pentru toti oamenii planetei. Am acces la orice sursa de informare, sunt libera sa imi exprim alegerile (in limitele legale), pot calatori, am intalnit oameni incredibili, iar problemele a caror existenta nu vreau nici pe departe sa o neg, sunt relative la unitatea de masura cu care le comparam. Nevoile noastre superioare, de dezvoltare isi pot gasi usor implinirea. Sunt constienta ca exista pe lume sisteme care functioneaza mai bine decat la noi, dar, devine ziua noastra mai buna daca ne comparam la nesfarsit cu ce au altii?! 
Starea de multumire este o stare interioara, si depinde prea putin (probabil chiar deloc) de circumstantele exterioare. Totul este sa stim sa o cultivam. Si sa credem ca este posibil.

Iarba nu este mai verde de partea cealalata a gardului... Iarba creste in legea ei, atata timp cat exsita o samanta, sol fertil, ploaie si soare. Si la toate acestea avem cu totii acces, chiar daca nu ne aducem aminte in fiecare zi. Poate ar trebui...

duminică, 7 februarie 2016

Suferinta face parte din viata

Nicio fiinta sensibila din lume nu are parte de o existenta lipsita de dificultati. Suferinta face parte din viata, si o regasim peste tot in natura.
Resursele cu care ne nastem si pe care le descoperim in special in momente dificile, ne ajuta sa suportam suferinta si sa ne continuam viata fara sa ne victimizam si sa dramatizam situatia. Toti oamenii au astfel de resurse, dar nu toti sunt constienti ca le au.
Ceea ce conteaza cel mai mult, pentru a trece prin viata fara sa ne pierdem increderea, este sanatatea emotionala. Sanatatea emotionala este usor de cultivat incepand din copilarie, daca parintii isi cresc copiii cu respect fata de emotiile dificile ale acestora (plans, crize de furie, frustari, dispozitii schimbatoare) si cu intelegere si toleranta fata de ele si oferindu-le un exemplu sanatos despre cum sa faci fata dificultatilor cand apar. In acest mod, copiii invata de la inceput ca viata nu este tot timpul roz, ca nu putem fi tot timpul multumiti sau veseli, ca apar periodic fel si fel de situatii dificile, neprevazute, neplacute sau chiar dureroase. Invatand din copilarie sa toleram sentimentele dificile, ajungem la maturitate sa fim blanzi cu noi insine si cu cei din jur in momentele dificile (care in mod natural apar periodic in viata unui om). 

Fie ca este vorba de pierderi, accidente, imbolnaviri, crize existentiale, razboaie, calamitati, conflicte, dezamagiri, fiecare persoana trece cel putin o data in viata printr-un moment extrem de dificil. Felul cum trecem prin astfel de momente depinde foarte mult de felul in care suntem structurati (personalitate, resurse), dar si de modelele pe care le-am interiorizat din jurul nostru (familie, cultura) si de propriul sistem de suport (care este un rezultat al combinarii factorilor de personalitate si al modelelor interiorizate).
In ateliere de dezvoltare personala adresez des participantilor intrebarea: ”Pe cine sau pe ce te bazezi atunci cand iti este greu?”
Exista trei tipuri de raspunsuri pe care le aud, la aceasta intrebare: pe mine insumi/insami; pe familie; pe Dumnezeu. Nu imi amintesc sa fi auzit vreodata toate cele trei raspunsuri impreuna, de la o singura persoana, desi eu cred ca acest gen de suport (bazat pe propriile resurse, pe conectarea cu ale persoane semnificative si pe propria spiritualitate) ar fi ideal.

Este important sa ne construim o retea de suport pentru momente dificile (sa stim pe ce ne bazam cand ne este greu) inainte ca dificultatea sa intre intempestiv in viata noastra.
Daca ma bazez numai pe propriile puteri, s-ar putea sa nu fiu pregatit/a pentru o situatie de boala, imobilitate, depresie, etc, atunci cand propriile resurse sunt limitate de dificultatea insasi. 
Daca ma bazez numai pe anumite persoane din exterior, este posibil ca la momentul la care as avea nevoie de ajutorul lor, ele sa nu fie disponibile, iar daca ma bazez exclusiv pe forte supranaturale, ar putea fi din nou insuficient, pentru ca, nu-i asa? Dumnezeu iti da, dar nu-ti pune in traista (inclin sa dau dreptate intelepciunii populare).

In cabinetul psihologului nu vine nimeni in momente de pace, bunastare sufleteasca si implinire. Oamenii ajung la psiholog exact in momentele lor de suferinta, si, au sansa sa descopere multe lucruri valoroase despre ei insisi in aceste momente.

Daca nu avem inca in interior un spatiu sigur si suficient de incapator, in care sa ne lasam suferinta sa existe fara sa ne ascundem, fara sa o negam, fara sa ne speriem, fara sa incercam sa o neutralizam urgent, ca pe un fel de deseu emotional toxic care nu are trebui sa existe si sa ne polueze starea de spirit, putem sa ne ocupam, pas cu pas, de construirea unui asemenea loc.

Pentru unii oameni, procesul de a construi un spatiu interior sigur unde sa poata lasa suferinta sa existe, ramanand prezenti si continuand sa traiasca fara sa fie absorbiti in conditia de victima, dureaza relativ putin, pentru altii mai mult, iar pentru unii poate dura o viata...

Va propun un model de meditatie specifica pentru momentele dificile, pe care l-am descoperit intamplator si pe care il folosesc, in speranta ca il veti testa si folosi in momentele dificile. 
1.Asezati-va mainile pe inima (sau pe ce parte a corpului simtiti ca va este mai confortabil, de exemplu fata sau abdomen) luati-va timp si simtiti caldura lor.
2. Respirati adanc, abdominal.
3. Adresati-va urmatoarele fraze, cu voce tare sau in gand, pe un ton calm si suportiv:

Acum sunt intr-un moment dificil  si sufar
Suferinta este o parte din viata
Doresc sa fiu bland/a cu mine in aceste momente
Doresc sa imi ofer grija, caldura si intelegerea de care am nevoie.

Puteti sa va creati propriile fraze care va ajuta, pornind de la aceste idei de baza: recunoasterea situatiei dificile, constientizarea faptului ca astfel de momente fac parte din viata si ca toata lumea trece prin momente dificile uneori; constientizarea faptului ca aveti nevoie de timp, tandrete si grija; constientizarea faptului ca puteti sa va oferiti timpul, tandretea, intelegerea si grija de care aveti nevoie.

Daca aveti nevoie de si mai mult sprijin, puteti apela la reteaua de suport, si desigur, la psiholog.





vineri, 22 mai 2015

De ce cred ca timpul trece in favoarea noastra

Atunci cand suntem copii incercam din toate puterile sa ii multumim pe cei pe care ii consideram importanti in jur: pe parinti, pe profesori, Statul, Partidul, etc. 

Ni se propune un standard la inaltimea caruia vrem si facem tot ce putem ca sa ne ridicam. Timpul trece si asteptarile noastre fata de noi, raportate la standardele impuse de familia, cultura, societatea, religia in care traim devin din ce in ce mai diferentiate si, in unele cazuri mai greu de atins. Dar ne dam silinta sa fim elevi buni, studenti buni, angajati buni, parteneri buni, parinti buni. 

Daca am ajuns la tinerete, majoritatea dintre noi am bifat deja bornele auto-impuse referitoare la studii, job, cariera, statut profesional si personal. 
Avem un job, o pozitie, poate o cariera. Avem parteneri si multi dintre noi avem si copii. 

Simtim ca imbatranim si ca ne-am facut datoria fata de societate si pentru perpetuarea speciei si ca ce-a fost mai bun in viata deja a trecut?

Eu vreau sa cred ca cei mai multi dintre oameni vor raspunde cu nu. Vreau sa cred ca multi dintre noi vom ajunge sa-i dam dreptate lui Jung care a spus ca ”viata incepe la 40 de ani” si ca ”pana atunci faci doar cercetare”.

De ce cred ca timpul trece in favoarea noastra?

Pentru ca dupa ce am bifat tot ce se astepta de la noi putem gasi in interior curajul si spatiul pentru a ne intreba: am facut tot ce se dorea de la mine, tot ce au vrut altii, acum am un ocazia sa ma gandesc ce vreau EU pentru mine.. Si inainte de toate, cine sunt EU de fapt?

Dupa ce etica pe care am invatat-o si care se raporta la eternul primum non nocere (sa nu faci rau) se referea in primul rand la ceilalti (cum sa-i respectam, cum sa-i cinstim, cum sa nu-i ranim) avem timp sa ne intrebm cum sa nu ne facem noua rau sau si mai bine, cum sa facem sa ne fie noua bine.
Dupa ce am bifat toate cerintele lumii externe mai mult sau mai putin, avem ocazia sa ne intrebam ce vrem sa facem cu experienta pe care am dobandit-o, cum vrem sa ne ingrijim de cicatricile pe care ni le-au lasat accidentele si incidentele traite (cu alte cuvinte avem ocazia sa alegem ce vrem sa facem cu ceea ce a facut trecutul din noi, sa alegem ce vrem sa devenim in urma experientelor traite/ suferite). 

Putem sa incepem sa ne simtim bine cu noi, sa ne iubim corpul si apucaturile bizare, sa fim mai toleranti sau dupa caz mai transanti cu ceilati, sa alegem ce vrem noi,  si, cum se spune, putem ajunge in sfarsit sa simtim ca, zi dupa zi suntem tot mai aproape sa traim viata pentru care am fost creati (ceea ce intr-o traducere in argou psihologic ar insemna ca suntem aproape de sufletul nostru si ne lasam ghidati de el, in loc sa ne mai lasam ghidati de standardele lumii exterioare interiorizate in timp).


Timpul trece in favoarea noastra daca avem curajul sa ne intrebam la un moment dat ce e cu noi pe lume, ce vrem pentru noi de la viata si ce vrea sufletul nostru de la viata noastra.