luni, 6 noiembrie 2017

Si eu. Si eu vreau sa fie respect si pace intre barbati si femei

Recent #metoo a facut inconjurul social-media, cu relatari, dar si cu reactii emotionante si surprinzatoare.
Nu a surprins pe nimeni realitatea ca abuzul este un fenomen global, si cel mai probabil, la fel de vechi precum omenirea.

Dar s-au ridicat intrebari, s-au generat discutii, s-au creionat idei despre cum am putea sa facem ceva, sa fim schimbarea pe care vrem sa o vedem in lume.

Relatiile intre barbati si femei, intre masculin si feminin sunt, pe de o parte, inscrise in propria noastra natura, pe de alta parte sunt complicate si impovarate de mii de ani de neintelegeri, nedreptati, frica, persecutie, abuz. Pe undeva, intre aceste doua repere (cel biologic si cel cultural-contextual) isi face loc cu perseverenta dorinta noastra de uniune (uniune mistica i se mai spune chiar), de contopire, de a ne pierde diferentele si de a ne regasi intr-o imbratisare metaforica sau cat se poate de fizica cu celalat, cu sexul opus, cu diferitul, cu necunoscutul.

Nu vreau sa fiu partinitoare, desi sunte femeie, desi ...si eu (#metoo). Asa cum am scris in titlu, mai ales si eu vreau sa fie respect si pace intre barbati si femei.
Iar pentru asta incerc sa fac ce tine de mine. Sa gasesc solutii, sa repar ceea ce nu merge.
Si ce cred ca nu merge? Multe nu merg intre feminin si masculin...

Cred ca exista o mare lipsa de disponibilitate catre dialog. Pentru ca suntem imbibati in prejudecati culturale vechi si greu de contracarat, care se perpetueaza in cercuri vicioase generatii dupa generatii.

Barbatii sunt asa ....(completati voi spatiile), femeile sunt pe dincolo.... (din nou completati).
Crestem si devenim constienti ca suntem diferiti (noi fetele de ei baietii, si voi baietii de noi fetele), crestem si simtim ca este ceva misterios ce ne atrage la ei, la ele, la cei diferiti de noi. Si devenim vulnerabili. De fapt devenim constienti ca suntem vulnerabili odata cu constiinta asupra diferentelor dintre noi. Si atunci se intampla ceva. Facem pasi inapoi, ne refugiem in grupurile noastre de gen (fetele mai degraba intre fete, baietii mai degraba intre ei) si incepem sa "inventam" sau sa ne reamintim "teorii" despre cum sunt ceilalti. Teorii pe care le preluam fara sa facem propria noastra cercetare, fara sa ne dam timpul sa ajungem la propriile concluzii, si mai ales fara sa cerem indrumare de la persoane care ar putea sa aiba mai multa experienat de viata si ceva intelepciune incat sa ne incurajeze sa cautam pe cont propriu, sa nu credem in lozinci... sa experimentam, si poate cel mai important, sa avem incredere.

Pentru ca, de ceva timp, poate mii de ani chiar, increderea nu a fost ingredientul principal in relatiile dintre oameni, dar mai ales intre barbati si femei.
Nu poti sa ai incredere intr-un om care nu te trateaza cu respect, dar, nu stiu cum sa o spun ca sa fie cat se poate de clar, in relatii nu exista doar un abuzator lipsit de respect (mereu acelasi) si o victima lipsita de protectie (mereu aceeasi). In relatiile de putere (cele in care nu exista respect si in care nici gand sa existe incredere) rolurile se schimba pe nevazute. Victima are o putere ascunsa, adesea inconstienta asupra abuzatorului. Ei sunt legati si condamnati intr-un fel la acest dans al puterii, cand unul, cand celalalt sa fie abuzatorul. Suntem condamnati sa dansam acest dans care ne face vesnic nefericiti, atat timp cat nu devenim constienti ca suntem partasi la aceasta situatie.

Din pacate, multe dintre teoriile despre feminin si psihologia femininului sunt scrise de autori care sunt in grad inalt masculini :), masculi, barbati, si tind sa cred ca teoriile lor sunt marcate inconstient de teama pe care o au sau o aveau fata de feminin (despre care de altfel s-a si scris o gramada), asa ca nu stiu cat sunt de compatibile cu realitatea, dar sunt foarte bune ca puncte de plecare in discutii.

Si pentru ca nu cred atat de mult in teorii, m-am gandit ca cel mai bun lucru pe care il pot face este sa aflu singura despre masculin si feminin si despre relatiile dintre ele. Asta va si propun, sa o luati de la zero, sa aflati singuri ce e una si ce e cealalta si ce relatii pot sau nu pot sa existe intre ele.

Masculinul nu este doar in barbati si femininul nu este doar in femei. Sunt doua principii complementare din a caror intalnire si reactie se naste tot ce cunoastem pe lume (idei, arta, obiecte, fiinte, tot ce vreti).
Intalnirea dintre principiul masculin si principiul feminin misca lumea, da viata, creaza. E ceva de o importanta colosala. Merita investigata. Merita experimentata, merita traita deplin.
Dar cum te poti intalni cu incredere si deschidere cu ceva/ cineva despre care crezi numai lucruri negative? Cum te poti intalni cu ceva/ cineva despre care crezi ca te va abuza, viola, nedreptati, folosi?
Cum te poti intalni cu cineva despre care crezi ca vrea sa iti ia puterea, banii, care vrea sa te castreze, sa te foloseasca, sa te critice, sa te umileasca?
Te poti intalni, dar de pe pozitii de forta. Pozitiile in care cei mai multi oameni sunt acum.

Si e trist.

Propun sa ne repozitionam fata de masculin si fata de feminin. Propun sa nu ne mai raportam la exterior, la barbati si femei, pentru inceput. Ci sa ne raportam la noi insine. La aspectele noastre de masculinitate si feminitate. Sa ne dam timp sa le cunoastem si sa ne dam si mai mult timp sa intelegem in ce relatii sunt masculinul si femininul in noi insine (asa cum ne indeamna filosofiile orientale si psihologia Jungiana, aici in vest).

Sa incepem fiecare cu ce este in gradina lui. Apoi sa ne gandim la #metoo. La cand am fost abuzati/ abuzate, dar in egala masura si  la ce a trezit abuzul in noi. Cand am devenit noi abuzatori/ abuzatoare si cand am lasat resentimentele si dorinta de putere sa guverneze relatiile dintre noi si ceilalti.
Sa incercam sa ramanem in incinta, cum spunea un banc vechi. Sa nu cautam imediat vinovatul in exterior.
Da, abuzul exista. Este real, se intampla si mi s-a intamplat. Nu trebuie tolerat. Dar, responsabilitatea recuperarii/ vindecarii dupa abuz este 100% a noastra (a fiecaruia, victima si agresor). Pentru ca daca nu facem eforturile de a ne vindeca, inconstient ne vom transforma in abuzatori ai acelora care sunt vulnerabili (indiferent de gen), si vom perpetua abuzul continuind sa aratam cu degetul catre ceilalti, considerandu-i unici responsabili.

Schimbarea incepe cu tine, eu cred acest lucru. Asa ca am inceput de cativa ani buni sa ma ocup sa imi vindec ranile. Am fost surprinsa si de adancimea lor, si de ura si resentimentele pe care le genereaza, dar mai ales de capacitatea de iertare, transformare si vindecare pe care am descoperit-o in psihic. Nicio legislatie, niciun program de preventie si educatie nu va face aceasta munca in locul nostru. Fiecare din noi, asumat feminin sau asumat masculin (ca sa nu zic barbat, femeie, nu este un articol doar pentru heterosexuali), are responsabilitatea de a se uita in interior sa vada in ce relatii sunt principiile masculin si feminin acolo, si cum sta treaba cu abuzurile, cu transformarea celuilalt in obiect al dorintei, cu raporturile de putere, cu ne-increderea etc.

Apoi vom putea sa stam de vorba. Si sunt optimista, va fi respect, si va fi predominant pace..

sursa foto: pinterest

joi, 20 aprilie 2017

De ce nu poate tranzitia sa fie usoara


sursa foto: https://celebranthonorfreeman.com/transitions/
Tranzitie… un cuvant de care probabil cei mai multi s-au saturat, cuvant asociat mai ales cu perioada de trecere de la regimul comunist la cel capitalist.
De fapt notiunea de tranzitie e asociatia de milenii cu idea de rite du passage, ritual de trecere intre doua etape ale existentei.

Noua nu ne lipsesc defel perioadele de trecere intre diferite stadii ale vietii, dar cu siguranta ducem lipsa de sprijin pentru a traversa perioadele de trecere (tranzitie) intre ele.
Prima mare tranzitie este procesul nasterii. Pentru unii mai lina, pentru altii mai dificila, nasterea este un proces in care bebelusul este implicat activ.
Suntem dotati cu o anumita inteligenta care ne spune instinctiv cam ce ar trebui sa facem ca sa depasim momentul critic (nasterea – trecerea de la viata intrauterina unde toate conditiile sunt constante si unde suntem complet dependenti de gazduirea corpului mamei, la viata in afara uterului, unde trebuie sa respiram singuri, sa fim hraniti, incalziti, curatati, alinati etc).

Daca la nastere mama si bebelusul sunt asistati de persoane constiente si competente, tranzitia poate fi si este usurata. E foarte important sa avem in jur persoane care inteleg ce se intampla si care sunt, cumva in afara procesului de trecere, asistenti obiectivi, si asta pe tot parcursul vietii.
Problema in zilele noastre este ca, la nastere primim cam singura forma de asistenta in tranzitie, prin lunga si complicata noastra viata, desi ne asteapta pe parcurs suficiente alte astfel de treceri.

Trecem de la viata fara griji (teoretic) la viata de scolar. De la viata de copil, la pubertate si suportam care cum putem influenta hormonilor si a culturii predominante asupra starii noastre emotionale si asupra stimei noastre de sine si a felului cum intelegem ca lumea doreste sa ne comportam. Daca puberii ar avea langa ei persoane care sa ii ghideze, care sa le usureze confuzia si sa ii incurajeze sa fie autentici si sa accepte ca trec prin schimbari, oare cum ar fi? Ma intreb adesea, oare cum se simt copiii atunci cand corpul li se transforma, atunci cand emotiile le sunt colorate de doze salbatice de noi hormoni si neurotransmitatori, cand incep sa simta chestii ciudate si noi legate de ceilalti si cand exista un singur model ideal de urmat? Cum poti sa treci prin toate astea fara sa te pierzi?
Iei de bun ce iti spun prietenii? Internetul? Bunica? Dar sunt atat de multe pareri contradictorii! In cine sa te increzi?

Apoi urmeaza noi si noi tranzitii. De la distractii si pierdut nopti, veri, ierni, la viata de salariat. De la viata de celibat la cea de cuplu, de la viata in cuplu la viata de parinte, de bunic, de la viata plina de erotism si senzualitate/ sexualitate la una mai putin colorata de senzatii intense, de la un corp robust, plin de vitalitate la unul imbatranit, de la o profesie considerata banoasa la una vocationala sau invers, de la o sanatate de fier la una din ce in ce mai subreda, de la sanatate la boala, de la viata la moarte.

Cu totii trecem prin schimbari, dar cati dintre noi ne bucuram de suportul unor ritualuri de trecere? Cati ne oferim timpul necesar tranzitiei cu tot cu ambivalentele, incertitudinile, dilemele si greutatile deciziilor sau valurilor de emotii care le insotesc?

Trec printr-un val de schimbari de cativa ani. Schimbari contextuale, pe care le-am decis si schimbari naturale asupra carora nu am niciun cuvant de spus (in afara poate de “da, accept”) si insotesc pe drum cel putin un copil care se apropie de pubertate. Este o adevarata Aventura. Totul este fluid si nicio zi nu seamana cu alta. Acum am inceput sa inteleg puterea si magia ritualurilor, de ce avem nevoie de ele si de ce ne imbolnavim cand nu le mai avem. Nu militez pentru ritualuri de imprumut sau care nu ne reprezinta. Ci ritualul in sine, fie el cat de simbolic si de personal, secret chiar, este ceea ce consider absolut esential pentru sanatatea noastra fizica si psihica (in caz ca exista vreo diviziune clara intre ele - eu tind sa cred ca nu). Ritualul presupune sa intelegi ca treci printr-o perioada de schimbari si incertitudini si sa accepti ca ai nevoie de insotire, sa o cauti. Ca alegi sa te insotesti cu oameni, idei, animale sau totemuri, este o chestiune strict personala. Dar a constientiza ca treci dintr-o etapa a vietii in alta si ca ceea ce a fost adevarat ieri, azi este fals, ca ai nevoie de timp pentru a cunoaste noile reguli ale jocului din noua etapa si noua ta imagine despre cine esti este crucial pentru sanatatea psihica. La fel ca si natura, trecem prin diferite sezoane ale vietii, fiecare cu frumusetea si darurile sale, completandu-se unul pe altul si dezvoltandu-se unul din disparitia celuilalt.

Prinsa intre nostalgia dupa trecutul care nu mai e si speranta pentru un viitor stabil (fantasmat) imi fac curaj pe zI ce trece mai mult, sa imi ofer darul timpului. Timp pentru prezenta, pentru acceptare a ceea ce nu cunosc si nu pot controla. Si din fericire pentru mine, nu sunt singura in acest proces. Am avut  norocul si inspiratia sa caut si sa gasesc repere si ghizi in ale trecerilor.

Ceea ce va doresc si voua. Si va astept sa povestim.